În septembrie 2006, stăteam pe plajă la Mangalia şi vorbeam cu Doru Mareş despre două „descoperiri“ foarte plăcute în materie de literatură contemporană – Cristian Neagoe şi V. Leac – la Gala HOP (dialogul a şi apărut în Observator cultural). Iată-mă acum, doi ani mai tîrziu, în nostima postură de a scrie de ce Dostoievski nu e criminal, deşi a scris Crimă şi pedeapsă, şi de ce pe Cristian Neagoe ceea ce scrie în Fres nu-l face „un drogat periculos“ pentru diplomaţia românească. Întîi de toate, nu ştiu ce-o fi zis Andrei Badin despre gestul nostru, însă premiul dat de această revistă, împreună cu Teatrul Imposibil din Cluj, privea un actor, pe Cătălin Babliuc, şi interpretarea scenică dată de el textului lui Cristian Neagoe. Interpretare care presupunea investigarea, cu mijloace teatrale, a unui tip de limbaj încă străin (atunci mai mult decît acum) universului spectacular românesc. În contextul unui concurs de actorie, Babliuc a avut curajul abordării unui experiment literar, mergînd de la grafia asumată de comunicarea pe Internet (pentru amatori: textul a fost publicat de revista on-line Tiuk! şi se găseşte încă acolo), pînă la postularea unei identităţi narative borderline, inteligent construită. Dacă Babliuc s-ar fi dovedit, în aceşti doi ani, un actor prost, mi-ar fi părut rău de premiul dat, la fel şi dacă Neagoe ar fi scris alte texte dovedite ca fiind proaste. Că nişte tovarăşi exploatează un text literar pentru a emite consideraţii despre ce face autorul lui la dînsu-acasă chiar nu înţeleg de ce aşa ceva ar da cuiva dureri de cap. De ce e Fres literatură? Adevărul (după cum zice Juli Zeh, o scriitoare pe care aceiaşi tovarăşi ar putea-o acuza, în aceeaşi logică, de dependenţă de droguri, de vreme ce scrie despre asta într-una dintre cărţile ei, ba chiar şi de hermafroditism, căci naratorul ei e un bărbat) e că literatura e o convenţie, întemeiată pe u