Am vrut să-l sun aseară pe George Pruteanu (ca să mă amuz împreună cu el pe seama faptului că un autor lipsit de valoare, Norman Manea, ridicat în slăvi din motive obscure de diverşi publicişti, foloseşte în mod curent verbul „a vroi”, struţocămilă lexicală confecţionată de semidocţi din „a vrea” şi „a voi”).
După numai o secundă mi-am dat seama că George Pruteanu nu mai este printre noi. Iar acolo unde este nu poate răspunde la telefon.
Cu delicateţea lor caracteristică, adversarii mei literari îmi vor spune: dacă ţi-e dor, du-te la el! Aproape că m-aş duce tocmai pentru că el nu făcea astfel de glume. Avea un umor nebun, dar un umor binevoitor, nu râdea de cei din jur, ci râdea împreună cu ei. Ne potriveam în privinţa asta, pentru că şi eu prefer râd de ceva, nu de cineva.
Am să povestesc una dintre numeroasele întâmplări cu el pe care le am în memorie. Totul a început cu un telefon pe care i l-am dat într-o noapte, pe vremea când putea să ridice receptorul şi să-mi răspundă.
Mi-a aduc aminte exact ora: 23 şi 20 de minute. Mi-o aduc aminte pentru că m-am uitat la ceas înainte de a-l suna. Mă întrebam dacă nu cumva se culcase, mi-ar fi părut rău să-l deranjez.
Lucrurile s-au petrecut aşa: eram cu Domniţa acasă la Maria Marian (proprietara Editurii Universal Dalsi), care îşi sărbătorea ziua de naştere. George Grigoriu, soţul ei, a adus în discuţie cuceritoarea emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun. Dintr-o dată ni s-a făcut dor, tuturor celor prezenţi, de George Pruteanu şi ne-a părut rău că nimeni dintre noi nu avusese iniţiativa să-l invite. Eu – pentru că nu eram gazdă şi nu aveam dreptul moral să invit, Maria Marian – pentru că faima personajului o intimida şi, nefiind cu el în relaţii destul de apropiate, nu îndrăznise să-i telefoneze. Şi aşa mai departe.
Mie, în special, George îmi lipsea foarte mult, aş fi vrut să fac împreună