Prin natura si obiectivele urmarite, Dreptul mediului prezinta o serie de particularitati definitorii, mai ales in privinta modului de nastere si de realizare a prescriptiilor si semnificatiilor lui. Nici drept public, nici drept privat sau, daca vreti, nu numai drept public si, cu atat mai mult, nu numai drept privat, Dreptul mediului este un drept nou, in primul rand, pentru ca excede socialului, infrangand, pentru prima data, absolutismul dictonului ubi jus, ibi societas! El este chemat sa reglementeze relatiile umane din perspectiva raporturilor cu mediul, iar pentru a-si indeplini cu adevarat obiectivul ultim, cuvenit si definitoriu, va trebui sa-si depaseasca natura antropocentrica ancestrala, in favoarea recunoasterii calitatii de subiect de drept unor entitati noi, precum generatiilor viitoare sau naturii ca atare. Este un "drept de solidaritate" al fiecarei persoane si al tuturor, acest specific punandu-si amprenta asupra cailor proprii de realizare, care le asimileaza pe cele clasice, le dezvolta si le particularizeaza semnificatiile si adauga altele noi. Printre acestea din urma, se numara, fara indoiala, actiunea participativa a subiectelor de drept la gestiunea problemelor mediului, in primul rand la luarea deciziei in materie. Principiile de baza ale Dreptului mediului - poluatorul plateste, al prevenirii si cel al precautiei - exprima si afirma trei modele fundamentale si specifice de abordare si promovare a obiectivelor protectiei mediului, in contextul unei dezvoltari durabile, vazute nu atat intr-o perspectiva de succesiune, cat intr-una de suprapozitionare si actiune conjugata. Astfel, modelul I, curativ (aferent principiului "poluatorul plateste" si bazat pe sintagma "polueaza apoi curata"), obliga poluatorul sa compenseze comunitatea pentru prejudiciile cauzate si permite autoritatilor sa obtina resursele necesare, atunci cand trebuie sa intervin