Julian Barnes, `Scrisori de la Londra`, Nemira, 2006
Julian Barnes este scriitor si corespondent la Londra al The New Yorker. Cartea aparuta anul trecut la Nemira este o culegere a corespondentelor sale trimise intre 1990 si 1994. Nu intelegeti prin culegere de articole acel gen de compilatie de editoriale scurte prinse in volum intru gloria eterna a autorului, care sint in voga printre editorialistii nostri.
Barnes este jurnalist, articolele sale respecta conventiile jurnalistice, dar sint si mici povestiri. De altfel, cine a pus mina pe un New Yorker stie tipul acesta de articol - un act profund cultural, la granita dintre literatura realista si jurnalism. Autorul pleaca de la fapte, le leaga intre ele, ajunge in directii neasteptate, in articole de citeva mii de cuvinte.
Procesul de editare si verificare a faptelor care functioneaza la revista americana (descris in introducere) ar trebui sa umple de invidie editorii romani si ar trebui sa lase cu gura cascata autorii de la noi, care au mania propriului geniu si accepta greu orice propunere de editare (asta daca nu zbiara direct: cenzura!, pentru ca tot romanul, pe linga profunda constiinta a propriului geniu, se mai si crede demn de cenzurat).
Textele trimise odata la citeva luni de Barnes la New Yorker sint fresce ale societatii britanice de la inceputul anilor `90. Autorul pleaca de la un subiect si divagheaza, se intoarce, divagheaza din nou, dar nu e plicticos, nici nu stii cind trec cele 500 de pagini.
Pot spune chiar ca are geniul divagatiei. Iata un exemplu. In articolul despre deschiderea televiziunii parlamentare la Londra, exista un episod despre un parlamentar laburist excentric. In cadrul acestui episod, isi aminteste despre vizita lui Ceausescu, cea cu plimbatul in caleasca regala. O divagatie in divagatie, cu totul savuroasa:
“In 1978, de pi
