Scrierile cu caracter memorialistic şi diaristic reprezintă un segment important al literaturii postdecembriste. Din acest filon cu resurse aparent inepuizabile descinde şi creaţia în proză a lui Mihai Cantuniari, cunoscut mai demult drept poet şi hispanist, cu traduceri remarcabile din literatura spaniolă şi sud americană, traduceri care i-au şi adus, în anul 2006, un binemeritat premiu din partea Uniunii Scriitorilor.

O serie de fragmente publicate în anii trecuţi în revista România literară nu au trecut neobservate, cel puţin în ochii publicului avizat, iar criticul Alex Ştefănescu vestea în Istoria literaturii române contemporane (2005), la finalul capitolului pe care îl consacra poetului şi traducătorului Mihai Cantuniari, apariţia unei cărţi „în stilul Şeherezadei”. Într- o formă expresivă, observaţia criticului surprinde esenţialul. Nu întâmplător, când vine vorba despre scriitorii noştri cei mai importanţi, preferinţa autorului se opreşte asupra lui Mihail Sadoveanu. Vocaţia narativă şi plăcerea actului narativ (declarată reiterativ) reprezintă o linie de forţă a prozei lui Mihai Cantuniari.

Ocarina de lut (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011) este al doilea volum dintr-o trilogie de o certă amploare epică – Omul ca iarba – inaugurată prin Bărbatul cu cele trei morţi ale sale (Ed. Humanitas, 2007). Primul volum acoperă perioada 2001 – 2005, iar cel de acum duce mai departe, într-un mod simetric, cronologia iniţiată, consemnând faptele petrecute (atât în lumea exterioară, cât şi în lumea lăuntrică a autorului) pe parcursul următorilor cinci ani (2006 – 2010).

Cartea, de o apreciabilă anvergură epică, este o creaţie plurivalentă şi exprimă în ansamblu un mod personal de raportare a autorului la fenomenul existenţei, cu tot ceea ce implică acest lucru. Dar dincolo de multitudinea uneori deconcertantă a temelor, ideilor sau motivelor care compun