Publicarea primei cărţi1 cu scrisori, jurnale, mărturii si documente aparţinând lui G. Călinescu, acum trei decenii si ceva, a suscitat interesul special al unor istorici si critici literari de prestigiul lui Serban Cioculescu, Alexandru Piru si, mai ales, Nicolae Manolescu.

Descoperirea, tardivă, a unor epistole ale lui G. Călinescu din anii de studii universitare si postuniversitare contribuie la întregirea profilului său psihologic si, desigur, spiritual.

Misivele sunt trimise unei foarte frumoase si inteligente colege de studii filologice, Georgeta Ghimpeanu, care a devenit profesoară si care a întreţinut un lung si substanţial dialog epistolar ce se cuvine a fi cunoscut de biografii lui G. Călinescu.

S-au cunoscut în primii ani de studii la Facultatea de Filosofie si Litere a Universităţii din Bucureşti (1919-1920); G. Călinescu a vizitat-o acasă, pe strada Toamnei, nr. 35 a din Bucuresti; în calitate de bibliotecar al Bibliotecii Seminarului de Italiană i-a împrumutat, de mai multe ori, cărţi si studii de strictă specialitate; l-a căutat, cu succes, la Arhivele Statului, pe când era copist, bibliotecar si arhivar; au pregătit examenele de licenţă împreună si îl apela Florio; au corespondat si în perioada când G. Călinescu era bursier al Scolii Române de la Roma (1924-1926); i-a solicitat informaţii de la Biblioteca Academiei Române în timp ce elabora cele două lucrări2 ce i s-au publicat în anuarul instituţiei conduse de Vasile Pârvan si au glosat îndelung asupra iubirii si, evident, asupra „sentimentelor răscolitoare".

Revelatoare sunt notaţiile precise, ironice si, uneori, autoironice ale lui G. Călinescu despre sensul iubirii, despre „iubirea ideală" si despre pragmatismul femeii.

Precizările lui G. Călinescu, din ultima epistolă ce se publică aici, asupra condiţiei profesorului nu au cuno