Abia dupa un prim deceniu de democratie si numai dupa ce am depasit limitele secolului al XX-lea, ne dam seama, treptat, ca veacul pe care l-am parasit a fost unul atroce. Mai prudent, Eric Hobsbawm il numea o „era a extremelor“, identificindu-l, implicit, cu o ancadratura in care excesele – in bine si in rau – s-au facut simtite sincopat si antitetic. Doua razboaie mondiale traite ca niste opozitii ireductibile si profund destructive, doua sisteme social-politice aflate in permanenta tensiune si confruntare, tentativa de extinctie a unei intregi rase exprimata tragic prin Holocaust, executiile in masa si infometarea pina la deces a propriei populatii rurale, ca in cazul stalinismului, practica de tip concentrationar ridicata la rangul de abordare sistematica, sofisticarea extrema a mijloacelor de distrugere in masa – iata lista succinta, desi graitoare, a glisarilor infricosatoare pe panta abdicarii de la parametri firesti ai naturii umane.

Asemenea aberatii istorice, nepuse sub semnul accidentalului ci, dimpotriva, graitoare pentru caracterul sistematic, perseverent si manifestat intr-un areal geopolitic vast al deviatiei de la normativele oricarei etici centrate in jurul ideii de bine, adevar si justitie, au dominat secolul trecut, configurindu-l inconfundabil. Dar tot ele au modelat peisajul epocii in asa fel incit luminile au egalat si, uneori, au intrecut umbrele. Aceluiasi secol ii apartin si aparitia televiziunii si avintul radioului si al cinematografiei, descoperirea computerului si a telefoniei celulare, utilizarea satelitilor, altfel spus, multiplele aspecte ale revolutiei comunicatiilor, care a pus in contact – pentru intiia oara in istorie – oamenii de pe intreaga planeta. Tot acum s-a produs si vindecarea multor maladii odinioara irecuperabile, configurarea unor mari curente si personalitati culturale si artistice, afirmarea democratiilor