Naţionala feminină de handbal a ajuns în cel mai negru punct în mandatul de 15 ani al preşedintelui FRH, Cristian Gaţu. Adică îmbătrânită, uzată, umilită prin înfrângeri şi la 19 goluri, care a bătut pasul pe loc şi a mers în ultima vreme la rezultate întâmplătoare. ProSport încearcă să prezinte câteva cauze ale dezastrului sportiv şi să demonteze anumite justificări ale unui eşec prevestit de specialişti încă după Mondialul din 2009, când România a încheiat pe locul 8.

Ce am fost şi ce am ajuns

Vreme de vreo 5-6 ani, naţionala feminină de handbal a fost ca un portdrapel pentru sportul românesc, mai ales la jocurile de echipă. Niciun turneu final nu a început fără ca România să se numere printre favoritele la o medalie. Chiar dacă în final s-a ales doar cu două medalii, un argint mondial în 2005 şi un bronz european în 2010, tricolorele şi-au căpătat respectul întregii lumi, şi-au ţinut fanii cu sufletul la gură în fiecare iarnă. Aura de mare echipă a dispărut însă în ultimii doi ani, când trupa lui Voina a început să dea rateuri. România a ajuns să se chinuie cu echipe gen Japonia, Tunisia sau Croaţia, iar mai acum câteva zile să fie zdrobită de Muntenegru, naţională care n-a câştigat niciodată la 11 goluri în faţa unei echipe considerate de «prima mână».

Reconstrucţie nu, sentimentalisme da

Naţionala a ajuns să se descompună la sfârşitul ciclului olimpic din cauza unei strategii falimentare pe care federaţia a adoptat-o. După JO de la Beijing (2008) unde România a terminat pe locul 7, rezultat care a fost considerat la vremea respectivă un mare eşec, spuneam că pentru Londra 2012 reconstrucţia trebuie începută chiar din acel moment, fără sentimentalisme. Ce a urmat? Cristian Gaţu şi Radu Voina au sacrificat JO pentru rezultate intermediare, iar schimbul de generaţii n-a mai avut loc, ci doar anumite „cârpeli“. ProSport prezintă şi dove