M-am întrebat mereu de ce reputaţia lui Herbert von Karajan a ajuns la dimensiuni legendare. Acum, cînd se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, celebrările sînt aproape obligatorii. Se vorbeşte despre el ca despre un semizeu şi despre "moştenirea" sa ca despre o comoară mai preţioasă decît oricare alta. Încă din timpul vieţii sale, convingerea generală că e un geniu era formată. Glumiţa "Mozart s-a născut la Salzburg, oraşul natal al lui Karajan" circula încă de la mijlocul vieţii sale, iar hiperexigenta presă muzicală germană îi transformase numele în supranumele "Wunder Karajan" încă din anii ’30. Omul era, de tînăr, candidat la statuie. Aşadar, nu e de mirare că faima sa depăşeşte hotarul strict al muzicii clasice. Karajan este un fenomen de piaţă. La mijlocul anilor ’60, Deustche Gramophon declara că o treime din venituri îi provenea din vînzarea discurilor sale. Astăzi, "industria" raportează că Herbert von Karajan este de departe cel mai bine vîndut dirijor din toate timpurile. Apoi, sau mai bine zis concomitent, Karajan este un fenomen cultural. Dacă întrebi pe cineva care nu a mers în viaţa lui într-o sală de concert ce nume de dirijor îi vine în minte, şansele cele mai mari sînt ca el să spună "Karajan". De ce? Contemporani cu el, au lucrat şi alţi aşi ai baghetei. Nu sînt puţini cei care spun că erau chiar mai buni decît Karajan. Aşadar, de ce Kleiber nu a ajuns la dimensiunile mitice ale lui Karajan? Poate pentru că era prea reclusiv într-o lume dornică de ştiri şi fotografii. De ce nu Solti? Poate pentru că era un om prea cald şi prea simpatic într-o lume obişnuită să perceapă geniul ca pe ceva rece şi intangibil. De ce Furtwängler rămîne legendar doar în cercul connaisseur, iar Karajan este cel mai ştiut nume de dirijor în lume? Nu întîmplător îl alătur pe Furtwängler lui Karajan, pentru că destinul artistic al celor doi arată - cred - cît