Îmi plăcea să-l numesc, în cinstea lui Umberto D., Cesare Z.
Puer ca în Sciuscia lui, de multe ori, după ce lumea se săturase de neorealism, mi l-am închipuit mergînd prin oraş, demn şi amărît, sărac, în haine curate, purtînd în braţe nu un căţel alb, ci o povestire:
- Cine mi-o cumpără?
- Cu ce e? - îl întreabă o doamnă tînără şi tristă, aducînd cu Monica Vitti, în Eclipsa.
- Cu un scenarist care v-a dat Hoţii de biciclete...
- Nu se mai cere... - îi comunică, miloasă, doamna.
- Dar ce se cere? - întreba Cezare Z., tuşind politicos, strîngînd manuscrisul la piept împreună cu căţelul alb.
Cu el nu mă ruşinam de melodramă şi de gesturile ei,
de milă şi fraternitate,
de Andersen şi de Collodi,
de împărţirea lumii în mizeri şi bogaţi;
le găsea imediat acea contradicţie care-ţi ridică un nod de lacrimi
în gît, atunci cînd emoţia umană (mai există şi ea, ca o condiţie...) pune gheara ei pe un adevăr,
ca un angor pe o inimă.
El nu era dintre acei care evită - invocînd luciditatea! - să dea bunului-simţ, cît mai bunului-simţ (dacă aşa i se zice acelei "glande" metafizice...)
dreptul la un plîns fără ruşine, dar şi fără maniheism.
Deţinea secretul lacrimii inteligente, fără de care mai cu seamă cinema-ul devine tehnică lipsită de dragoste.
Ascuns şi pierdut în viteza unui generic de film,
(ce v-au spus vreodată numele încîntătoare a doi colegi de ai săi: Age şi Scarpelli?, pentru mine erau din galaxia fraţilor Grimm!)
forţa lui Cesare Z. ţinea de ceea ce Rebreanu socotea că decide în toate artele prozei: pulsul vieţii;
poate că nimeni ca el, dintre libretiştii acestei opere populare numite film, nu a văzut, nu a simţit şi nu a priceput colţul de stradă, cu banala şi uimitoarea lui foială,
transfigurîndu-l, cu o mînă de Flaubert, grand réporter, î