Pentru că în România nu există o industrie a curselor şi pariurilor hipice, majoritatea proprietarilor se dedică echitaţiei doar din pasiune. Una care costă până la 3.000 de euro lunar. Printre anunţurile de vânzare de animale ofertele de tipul „Vând cal de 4,5 ani, castrat, bun pentru muncă“ stau alături de unele precum „Vând iapă deosebită Lipiţan, din linia Favori, temperamentală, ageră, cuminte, cu ochii mari şi blânzi“. Felul în care ce
Pentru că în România nu există o industrie a curselor şi pariurilor hipice, majoritatea proprietarilor se dedică echitaţiei doar din pasiune. Una care costă până la 3.000 de euro lunar.
Printre anunţurile de vânzare de animale ofertele de tipul „Vând cal de 4,5 ani, castrat, bun pentru muncă“ stau alături de unele precum „Vând iapă deosebită Lipiţan, din linia Favori, temperamentală, ageră, cuminte, cu ochii mari şi blânzi“. Felul în care cei doi proprietari pun problema este emblematic pentru felul în care sunt trataţi caii în România: pentru unii, buni de tras la jug, pentru alţii, veritabilă bijuterie.
Ce face diferenţa? Sau, cu alte cuvinte, ce trebuie să aibă în plus proprietarul unui cal de rasă? „Să îşi iubească animalul şi să respecte cu stricteţe semnul de egalitate dintre cei trei termeni de bază din zootehnie: rasă, masă, casă“, spune Tiberiu Hermenean, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor Particulari de Cal Lipiţan din România. Mai prozaic, Ovidiu Vâjială, directorul executiv al asociaţiei Eclipse Racing, consideră că esenţial este „să ştie să piardă şi să se dezică de atitudinea tipic românească «azi bag un leu, mâine scot un milion de euro»“. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în România, curse de echitaţie propriu-zise nu există, deci, automat, nu s-a dezvoltat nici o industrie a pariurilor hipice, ceea ce face ca singurul profit pe care îl poate avea un proprietar să apară abia la momentul vâ