O bună parte din români, cei cu salarii cuprinse între 2.001 şi 2.250 de lei, aştepta în a doua jumătate a lui ianuarie 1989 să ia salarii mărite. Creşterile erau cuprinse între 17,5% şi 19,9%, ceea ce însemna ceva în acea vreme, când exista o mare stabilitate financiară şi preţurile erau constante mulţi ani.
Ceasornicarul din cooperaţia meşteşugărească, cofetar-patiserul din circulaţia mărfurilor, profesorul de gimnaziu din învăţământ sau sora medicală din spital sau policlinică, cu toţii se gândeau la chenzina din ianuarie pentru a simţi în portofelele lor beneficiile celei mai mari etape de creştere a salariilor din comunism, cum o numea presa vremii. Ajunsese şi la ei cea de-a doua etapă de majorare a salariilor, după ce prima etapă se încheiase în decembrie 1988.
Urma şi cea de-a treia etapă, şi ultima, ce avea să se deruleze între martie şi august ’89. Aceasta se adresa angajaţilor cu salarii de peste 2.250 de lei. Peste 7,9 milioane de oameni ai muncii aşteptau să le crească salariile. Bugetul alocat de statul comunist acestor majorări a fost de 24,4 miliarde de lei.
"Îmi amintesc că primisem o locuinţă nouă şi aveam rate la mobilă. Creşterea de salariu a mea plus ceva din a soţului meu îmi acopereau aceste rate", spune Nina Ciobanu.
Conform Legii din 29 iunie 1988 şi Decretului Consiliului de Stat din 25 iulie 1988, salariile au fost mărite în mod eşalonat. În prima etapă, au fost cuprinşi oamenii muncii cu retribuţii tarifare lunare mai mici. În această primă fază de mărire a salariilor, retribuţia tarifară minimă a crescut de la 1.500 de lei la 2.000 de lei lunar, cu circa 33%. A fost cel mai mare spor al retribuţiei din toată perioada comunistă.
"Acest fapt constituie o caracteristică a politicii partidului nostru de ridicare a nivelului de trai al tuturor oameni