Antonie cel Mare (251-356), \"părintele monahilor\", este cel mai popular ascet. Sfântul e socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti.
În fiecare an, pe 17 ianuarie, creştinii îl prăznuiesc pe Sfântul Antonie cel Mare. Este considerat de tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Sfântul Antonie este numit de Sfântul Athanasie, pe bună dreptate, fondator al monahismului.
Ascet de la 20 de ani
Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei, "Vita Antonii - Viaţa lui Antonie" -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359. S-a născut în anul 251, în localitatea Coma, în Egiptul de Mijloc, din părinţi creştini. Aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie" (Matei 19,21).
După o perioadă de ucenicie, la 35 de ani, după ce şi-a împărţit averea săracilor şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, se retrage la marginea deşertului, în locul numit Pispir, unde a rămas timp de 20 de ani, până în 306. Pispir era o fortăreaţă părăsită, situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, numit şi "muntele dinafară". A plecat de acolo în 306, când ucenicii lui l-au obligatsă părăsească acel loc de asceză, în urma atacurilor diabolice care l-au lăsat aproape mort. Aşa a devenit părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit. Către anul 310, a întreprins o călătorie la