Instalarea lui Liviu Negoita la sefia organizatiei PD-L Bucuresti poate fi considerata, cu optimism, un prim pas catre reforma interna. Este, desigur, doar un inceput, nicidecum o garantie a reusitei, nici pentru partid, nici pentru Liviu Negoita insusi.
Primarul sectorului 3 a intrunit unanimitatea conducerii democrat-liberale, o unanimitate care, pentru prima data, nu starneste suspiciuni. Intr-adevar, e greu de crezut ca liderii PD-L puteau gasi pe cineva mai potrivit pentru sefia filialei dintr-un fief portocaliu puternic zguduit de curand.
Si totusi, Liviu Negoita a acceptat, se pare fara prea mare entuziasm, noua postura, pe care pare sa nu si-o fi dorit deloc. Este a doua ezitare majora a sa din ultima vreme.
Refuz inexplicabil
Refuzul candidaturii la primaria Capitalei este si acum inexplicabil, in conditiile in care, odata intrat in cursa, ar fi fost probabil invingator chiar din primul tur de scrutin. Si atunci, de ce se straduieste Negoita din rasputeri sa ramana intr-o pozitie cat mai discreta cu putinta?
Liviu Negoita este un politician roman atipic. A intrat in PD in 1997, iar dupa 4 ani ajungea, fara surle si trambite, vicepresedinte al partidului. A fost 8 ani deputat pentru ca, in 2004, sa devina primar al sectorului 3.
In ambele functii, Negoita s-a dovedit tipul rar de om care tace si face. Eu nu-mi amintesc de vreun razboi mediatic, vreo telenovela sau vreo declaratie sforaitoare care sa-i fie atribuita.
Ca urmare, a obtinut al doilea mandat la primaria sectorului 3 fara emotii, nu numai din primul tur, ci si cu scor zdrobitor si aproape fara campanie. Sloganul sau, "Stii de ce!", spune totul despre pozitia lui Negoita in sectorul 3.
Intrebarea este de ce nu vrea mai mult. E tanar, carismatic, ambitios, si-a creat deja o legenda, iar problemele de sanat