Un sat la limita nordică a Argeşului istoric: Câineni. O localitate situată chiar în poarta Ţării Loviştei, în imediata vecinătate a fostului hotar cu Transilvania. O comunitate de munteni pe care situarea într-o zonă care a fost teatrul multor confruntări armate, ce au preschimbat nu o dată aşezarea într-o grămadă de moloz şi cenuşă, nu a fost de natură să-i risipească, nici măcar să-i îndepărteze de locurile unde strămoşii lor şi-au aflat „ocină şi ohabă“. Oamenii aceştia au aflat mereu puterea de a rezista pentru că existenţa lor a gravitat mereu în jurul unui ax spiritual: biserica.
Un lăcaş de cult a existat la Câineni cu mult înaintea celor care au trecut apa timpului pînă la noi. Prin veacuri, cînd o biserică pierea, alta se înălţa în locul ei. Cele care erau distruse ori se ruinau, cariate de timp, făceau loc mereu altora, încît, în conştiinţa sătenilor care veneau şi vin să se închine, aici există doar una singură: biserica noastră, Sfîntul Nicolae. Şi s-a ridicat aici, în mijlocul satului, încă din secolul al XVIII-lea, pe vatra alteia, mult mai vechi. Povestea ei e lungă şi dramatică. Afectată de războaie şi intemperii şi, în vremea ultimelor două conflagraţii mondiale, preschimbată uneori în punct sanitar, dacă nu chiar în adăpost pentru animale, ea a renăscut de fiecare dată, a fost resfinţită şi a continuat să se arate lumii în întreaga ei frumuseţe austeră, simplă şi expresivă, potenţată, mai ales, de splendoarea picturii ce o împodobeşte. Această pictură, din iniţiativa şi cu cheltuiala unui om cu dare de mînă, dar şi cu iubire de frumos, al acelui timp, pe numele său Neagoe – zugrăvit, în semn de cinstire, împreună cu soţia, Simziana, şi cu cei doi copii ai lor, pe peretele sudic al bisericii – a fost remarcată de toţi cei ce au poposit la Câineni, fie că a fost vorba de iluştri istorici, geografi, etnologi, arhitecţi sau specialişti în is