Din pacate, sintezele de istorie literara care au aparut, de la cea a lui Eugen Negrici la cea a lui Alex. Stefanescu ori la recenta Istorie critica a lui Nicolae Manolescu nu au suficienta rigoare spre a inchide discutia. Ele denota mai curind limitele autorilor lor decit reusesc sa sintetizeze o stare de fapt. Am tatonat un subiect pe care nu mai am cum sa-l evit: rediscutarea, renegocierea canonului literar impus de criticii generatiei '60. Discutia a pornit de la citeva articole publicate de Virgil Nemoianu in 1990 in paginile Romaniei literare. Sorin Alexandrescu a revenit si el cu un studiu despre canonul romanului interbelic, reluat in Privind inapoi modernitatea. Treptat, subiectul a devenit unul incitant, astfel incit mai multi critici si-au adus contributia. S-a tradus, in doua variante, cartea lui Harold Bloom, au aparut chiar lucrari autohtone (a Cosanei Nicolae, de pilda), culegeri tematice (una coordonata de Marin Mincu), astfel incit s-a ajuns si la ideea unei batalii canonice de data recenta. Altfel spus, canonul postmodernist ar incerca sa-l submineze pe cel modernist, impus de critica interbelica si de cea saizecista. Ceea ce trebuie remarcat este in primul rind o spaima a vechii garzi a criticii, o reticenta fata de orice tentativa de schimbare. Ani de zile, nu s-a acceptat ca locul unor Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, D.R. Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura, Nichita Stanescu, Marin Sorescu etc. poate fi relativizat, ca la acelasi nivel cu ei pot convietui autori precum Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru s.a.m.d. Si totusi, unele schimbari devin evidente: se observa, in ultimii ani, o tot mai acuta tendinta de a-i impinge catre marginea canonului pe scriitori care cu douazeci de ani in urma erau in virf, precum Augustin Buzura, D.R. Popescu sau Alexandru Ivasiuc. Scriind, unii dintre e