- interviu cu António Lobo ANTUNES -
În cele cîteva zile pe care le-a petrecut la Bucureşti – unde şi-a lansat versiunea românească a cărţii Ordinea naturală a lucrurilor – şi la Constanţa – unde i s-a decernat titlul de doctor honoris causa –, a fost atît de solicitat pentru interviuri, încît admite că nu mai are nimic de spus. António Lobo Antunes este de regulă un scriitor discret, căruia nu-i place să vorbească despre cărţile sale. Talentul literar şi succesul formidabil pe care le probează cărţile sale peste tot în lume l-au transformat într-o vedetă. Pentru un scriitor care caută singurătatea – numai în singurătate poate să scrie – statutul de vedetă literară e o pacoste. Şi dacă aveţi impresia că scrisul e o plăcere, aflaţi că pentru António Lobo Antunes e un chin: ca să fii scriitor, trebuie să lupţi cu îndîrjire şi cu răbdare. Şi, mai ales, să fii umil.
Aţi venit la Bucureşti pentru a lansa Ordinea naturală a lucrurilor. Ştiu că nu vorbiţi cu plăcere despre cărţi publicate. Am înţeles chiar că uitaţi cu totul despre ce aţi scris. E adevărat?
Aşa e. Nu îmi amintesc de această carte. De altfel, nu-mi amintesc de nici unul dintre romanele mele. Aşa sînt eu. Le scriu şi apoi, gata, le-am uitat. Mă obsedează atît de mult atunci cînd le scriu, încît nu mai am forţa să mă întorc asupra lor după ce se publică. Scrisul e un chin, nu o plăcere. Fiecare carte mă macină, mă consumă.
De ce aveţi nevoie pentru a scrie?
De hîrtie. Şi de un creion. Atît. Scriu de mînă. Nu am ritualuri, nu am tabieturi. Cînd încep o nouă carte, scriu zilnic, aproape după program: încep la 9, scriu pînă la prînz, de la două la 8 seara iar scriu, şi seara, după cină, iar mă apuc. Nu prea îmi iau zile libere. Nu pot. Sînt ca un chirurg care nu-şi ia niciodată concediu mai mult de o săptămînă, de teamă să nu-şi iasă
