Vedeta Stelei adună momentele penibile fără teama că ar putea afecta efortul celorlalţi pentru că a fost obişnuit să i se ierte orice derapaj
De cîte ori vi s-a întîmplat să simţiţi o uşoară invidie faţă de fotbalişti? Mie, unuia, de cîteva ori. Şi nu mă refer neapărat la acele aspecte, să le numim aspecte palpabile. Pentru cei care nu pricep sensul cuvîntului palpabil, sînt cele pe care pui mîna, pe care le atingi. Iar aici, fiecare e liber să invidieze ceea ce doreşte, după cum îi dictează neuronii.
Mă gîndesc, de exemplu, cum mi-aş expune momentele de bucurie. Mi-ar plăcea să pot, după ce mi-ar ieşi o metaforă inspirată, să alerg prin redacţie urlînd. Să pup monitorul, să cad în genunchi în faţa biroului, să-mi îmbrăţişez colegii, să imit ultima fentă de dans dintr-o manea braziliană, să-mi pun tricoul în cap, să trag un şut sănătos primului scaun ce-mi iese în cale sau să mă urc pe umerii redactorului şef. Ori, eventual, să-l imit pe King Kong, dar asta numai după ce aş arunca nişte priviri intense către alţi colegi, pe care i-aş simţi un pic ranchiunoşi pe succesul meu.
Mă mai gîndesc, de exemplu, şi la situaţia inversă. Cum, supărat fiind că nu-mi iese acea metaforă, i-aş trage una peste picioare rivalului în ale scrisului de la cotidianul rival în ale presei sportive. Apoi, eliminat de pe imaginarul teren de competiţie, aş fi mîngîiat părinteşte de acelaşi redactor şef, pe umerii căruia altădată m-am urcat, n-aţi uitat, nu? Aşa, ca să simt că-s răsfăţat, că-mi este permis orice, că sînt şi eu un geniu ale cărui ieşiri de golan sînt trecute cu vederea, pentru că, nu-i aşa?, sînt prea bun pentru secolul ăsta şi trebuie să fiu înţeles. Chit că într-o singură secundă, cu un gest născut dintr-o crasă lipsă de educaţie, poate dinamitez toată zbaterea celorlalţi colegi de redacţie, toată transpiraţia lor în a găsi cele mai bune variante, prin c