E o legătură de aproape patru decenii, începută undeva în fiordul norvegian Skien şi continuată până astăzi. Atunci, în 1975, fetiţa de 13 ani şi jumătate subjuga Europa gimnasticii, ceea ce însemna că domina totul. America şi Asia descoperiseră bârna şi paralelele doar la modul empiric, puterea se împărţea pe axa Moscova-Berlin-Praga, iar o vagă terminaţie ducea şi spre Bucureşti, mai precis spre Oneşti, care în vremea aceea se numea Municipiul Gheorghe Gheorghiu Dej, în onoarea ceferistului care condusese partidul şi ţara.
Atunci, la Skien, Cristian Ţopescu a adus în casele românilor primul titlu european la individual compus, dar, mai important decât asta, a introdus personajul în inimile oamenilor. Vocea lui caldă şi însufleţită, care acum spunea ceva despre rondă şi flick-flack pentru ca peste un minut să povestească despre Grieg şi Ibsen, simbolurile norvegienilor, lipea chipul fetiţei cu ochi căprui de următoarele decenii pe care românii urmau să le trăiască.
Ţara, un licurici imens
Peste un an, la Montreal, prezentările erau deja făcute. Oamenii ştiau de Nadia şi de Teodora, aflaseră despre soţii Karoly, discutau la coadă la ziarul Sportul despre Turisceva şi Neli Kim cu aceeaşi însufleţire cu care chibiţau despre Rică Răducanu, Dudu sau Dobrin, vedetele de pe gazon din acei ani.
Gimnastica intra în casele oamenilor noaptea târziu, iar România era un licurici imens, cu ferestrele luminate de proiecţia televizoarelor alb-negru. În casele lor, cetăţenii făceau socoteli cu creionul pe hârtie, adunau solul cu săriturile, ştergeau cu guma, adunau iarăşi şi vedeau ce notă îi trebuie Nadiei ca să fie prima. De peste Atlantic, vocea lui Cristian Ţopescu venea gâtuită de depărtare şi de emoţie, fiind adunată ca într-o pâlnie de un neam întreg.
Un strigăt în noapte
La Nadia nu se uitau doar microbiştii, amatori