I-am admirat lui Alexandru Dabija spontaneitatea ludică din OO-le de la Piatra Neamţ şi Pyramus&Thisbe 4 You de la Odeon, puritatea simplităţii din Gaiţele lui Kiriţescu, adaptabilitatea la noile genuri din Block Bach, plăcerea de a se copilări din Aventurile lui Habarnam şi Telefonu’, omleta şi televizoru’, fascinaţia vizualităţii din Orfanul Zhao, rafinamentul din Ionesco, cinci piese scurte. Erau poziţionări creatoare diverse, absolut obligatorii pentru un regizor în formă, care surprinde prin fiecare nouă punere în scenă. La Naţionalul din „dulcele tîrg“, a lucrat în urmă cu mai multe stagiuni Adunarea femeilor (1995) şi Gîlcevile din Chioggia (1999), spectacole de linie valorică medie. Acum, în deschiderea stagiunii 2010, la aniversarea a 170 de ani de teatru în limba română la Iaşi, a montat O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un cu totul alt regizor, a cărui versatilitate a virat într-o zonă nu doar neaşteptată, asta ar fi fost în perfectă regulă, ci realmente de neînţeles. Afişul spectacolului anunţă ce urmează să vadă spectatorul: obiectivul aparatului de fotografiat a făcut un zoom pe prohabul unei perechi de pantaloni bărbăteşti, legaţi cu o sfoară atîrnînd mai mult decît semnificativ între picioarele subiectului! „Inovativ“, Alexandru Dabija a mutat centrul lumii caragialeşti pe această parte anatomică a personajelor, rescriind scenic piesa în registrul voluptăţii trivialului. Să ne înţelegem: nu sînt adepta normei intangibilităţii clasicilor; cred că, atîta vreme cît există justificări estetice, în artă totul e permis; dar mai cred şi în dreptul receptorului de a se îndoi de temeiurile artistice ale realizatorilor, de a evalua fără părtinire, de a nu fi de acord cu ceea ce îi propune scena. Un Caragiale scabros, aceasta e acum oferta lui Dabija, o plonjare voită în dejecţiile umanului, printr-un discurs sceni