Vineri, Ion Marin a fost în studioul Orei de ProSport, la sport.ro. Proaspăt sosit din Kuwait, proaspăt încununat campion, mult mai relaxat decât atunci când frământa nelipsitul pix între degete pe băncile echipelor româneşti.
Surpriza a venit din partea regiei de emisie, la un moment dat sub ochii învitatului începând să curgă imagini din finala câştigată de Ion Marin cu Petrolul în urmă cu 18 ani. Cu toţi de-acolo mult mai tineri, cu Vivi Răchită creţ şi şaten, cu Zmoleanu, decarul de vis al Petrolului, un stângaci de mare clasă, cu Dănuţ Lupu mult mai slab ca astăzi, cu Sorin Cârţu brunet, cu suporterii ţopăind pe gradene.
Şi Ion Marin a recompus povestea acelei echipe frumoase, la fel de iubită ca şi Petrolul de astăzi, dar în cu totul alte condiţii. Fără stadion ultramodern, evoluând între nişte tribune de piatră, dar însufleţite, cu celebrul cuplu Radu-Cristache la timonă, cu răposatul general Dănescu oarecum în umbră, cu trei ani de construcţie până la meciul decisiv cu trofeul pe masă.
Pe vremea aceea aria de selecţie era bazinul petrolifer al Prahovei, echipa ivindu-se aproape exclusiv din perimetrul străjuit de sonde. Vivi Răchită venea de la Boldeşti, Zmoleanu şi Bălăceanu de la Mizil, Leahu şi Pârlog de la Moreni, Toader de la Câmpina, Fane Preda şi Grama din periferia boemă a Ploieştiului, iar Tavi Grigore de pe băncile facultăţii de Petrol şi Gaze. Aduşi pe mai nimic din ligile inferioare sau produşi de un centru de juniori unde încă trona efigia profesorului Noni Lindenberg, băieţii de atunci, plătiţi cu puţin, posesori de Dacii şi purtători de blugi turceşti luaţi din târg au reuşit ultima performanţă a unui club care de atunci îşi tot caută vadul.
Petrolul de astăzi e cu totul altceva. Aria de selecţie s-a extins de la Boldeşti şi Potigrafu cuprinzând Africa Centrală, Tunisia, Haiti, Brazilia, Bolivia, Belarus sau Franţa