E o pricină de flatare a mîndriei să n-ai precursori şi să simţi cum, prin felul în care atingi o temă, te rupi de tiparele trecutului. La mijloc nu e doar conştiinţa singularităţii, acea formă teribilă de voluptate care îţi şopteşte că propria gîndire începe cu tine, ci mai e orgoliul primogeniturii: o generaţie spontanee redusă la un singur individ, cel în al cărui creier s-a ivit noutatea şi care tremură de bucuria de a se şti primul.

În filozofie însă, lipsa înaintaşilor e fantasmagorică, servitutea faţă de trecut fiind condiţia educaţiei. Creşti numai în măsura în care te sprijini pe alţii şi de aceea chestiunea paternităţii, judecată sub unghi speculativ, e absurdă. Mereu calci pe spinări arhaice şi mereu îţi vei descoperi motive de umilinţă în privinţa neputinţei de a fi original. Căci, riguros vorbind, în filozofie nu e nuanţă pe care, formulînd-o cu trufia pionierului, să n-ai neplăcerea de a o găsi spusă de altul.

Aceasta e prima tentă pe care o afli din cartea lui Petru Creţia: că a fi original nu ţine de voinţă, ci de putinţă, iar putinţa nu vine din instrucţie, ci dintr-o predestinare de genă la care tu n-ai contribuit cu nimic. Faţă de o aşa fatalitate de creaţie, singura morală cuvenită e cea a modestiei de principiu: spui ce s-a mai spus şi o faci cu conştiinţa ştafetei pe care o treci altora. Volumul Luminile şi umbrele sufletului e un fel de predanie scolastică pe care un cărturar o lasă în marginea unor teme cu timbru moral: curajul, libertatea, speranţa, plăcerea, suferinţa, credinţa, adevărul, calomnia, superficialitatea, tristeţea – în totul 34 de situaţii etice cărora Petru Creţia le descrie conturul cu acribie doctrinară. Cum temele sunt clasice prin frecvenţa cu care ne lovim de ele, ambiţia de a le trata în mod insolit e neavenită, iar Creţia subliniază detaliul încă din prefaţă: „Această carte nu e un tratat de morală