- dialog cu Ioana CANTACUZINO,

documentarista la Ambasada Frantei din Bucuresti - Stirpe si obirsie In volumul aparut anul trecut la editura Albatros, "O mie de ani in Balcani", se citeaza o afirmatie potrivit careia "Cantacuzinii erau, intr-adevar, mult prea numerosi in momentul caderii Constantinopolului pentru ca urmasii lor sa nu strabata secolele". In mod obisnuit operam cu sutele de ani cind e vorba de istoria unui popor nu a unei singure familii. Cum va ginditi la o asemenea durata? Ioana Cantacuzino: Daca stai sa socotesti, e un interval impresionant de timp petrecut printre rude... Cartea de care e vorba, scrisa de-un var indepartat, Ion Mihai Cantacuzino, care traieste de multi ani in Franta, are o insemnatate aparte pentru mine. Primele elemente ale documentatiei necesare unei asemenea "aventuri" i-au fost transmise de tata, in 1976, cind s-a dus la Paris, cu un an inainte de moarte. A fost incintat sa afle ca, fara sa aiba studii de specialitate, ruda lui e pasionata de istorie: l-a indemnat numaidecit la treaba pe Ion Mihai, staruind sa-l faca sa-si asume o "misiune": pentru tata, care si-a inceput cariera de istoric ca bizantinolog si si-a incheiat-o facind cercetari arheologice pe santierul de la Cernica, unde a descoperit morminte vechi de citeva mii de ani, a cutreiera timpul cu usurinta parea cea mai la indemina ocupatie. Banuiesc ca ar fi fost foarte mindru daca ar fi apucat sa vada volumul. Fiindca si in acest secol s-ar fi implinit o veche vocatie de cronicari, proprie multor barbati din neamul Cantacuzino? Cred ca da. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca acel "cronicar" de la sfirsit de mileniu este un roman. In ultimii ani, Cantacuzinii au obiceiul sa se intilneasca la o reuniune de familie: pina acum s-au organizat pentru asemenea intruniri: prima, la Stockholm, fiindca acolo traia cel mai batrin reprezentant al neamului, Stefan, un v