Cariera politică a lui Mircea Geoană s-a sfârșit înainte de a începe.

Remarcata sa adaptare la particularităţile „establishment"-ului american când s-a aflat în fruntea Ambasadei României la Washington stârnise neliniști la București unde a fost grabnic rechemat de Adrian Năstase. Acesta l-a condamnat, în fapt, la o moarte politică lentă. Schimbând biroul lui Colin Powell cu anticamera lui Miki Șpagă, dl Geoană avea să fie proptit de același Năstase în fruntea "Externelor" unde, angajat în misiuni doldora de sclipici protocolar, și-a început migraţia dinspre expertiza stimabilă către fatalul nătângism. E drept că și PSD a abuzat de dl Geoană exploatându-i imaginea scrobită de ins pentru care tot ce zboară „it's a challenge". În 2004, imediat după ce, în cursa pentru Primăria Capitalei, Traian Băsescu i-a frânt gâtul ca unui porumbel voiajor, Superman Geoană s-a cocoţat direct la Președinţia Consiliului de Securitate al ONU. Tot în 2004, atins de fudulia promisului fotoliu de Premier, a făcut câteva declaraţii inepte politic prin care a pus umărul la pierderea de către PSD a alegerilor prezidenţiale. Târâind încă trena reputaţiei acumulate în diplomaţie, dl Geoană se trezește înscăunat șef al PSD în 2005 și gloriola răpunerii oarecum involuntare a hidrei Iliescu-Năstase îi va dilata enorm eul, cu efectul autohiperbolizării celor mai mărunte descinderi ale sale în spaţiul politic și public. Dezvăluie rapid deprinderi murdare: răcnește cu osârdie de arendaș la dnii Iliescu și Năstase, se pupă tactic cu dl Vanghelie după ce acesta îl nominalizase ca „maimuţoi implementat", mișună prin preajma penalului Voicu etc. După trei ani și jumătate în care mai degrabă și-a îngrășat șeptelul de partid, dl Geoană reușește o performanţă în felul ei excepţională: pierde cursa pentru Cotroceni pe care ar fi câștigat-o și dacă ar fi rămas, ca dl Goe, închis în toaletă. Nici acum dl