D espre bogăţie în România putem spune că este un lucru nou, apărut după 1989. Înainte existau cel mult unii indivizi mai înlesniţi decît alţii, care reuşeau să se descurce mai bine în mizeria generală. Bogăţie propriu-zisă nu prea mai exista. Un săpun Fa era ţinut pentru zile mari, un pachet de Kent era deja considerat marfă de contrabandă, iar sticlele de whisky care circulau prin Bucureşti puteau fi numărate pe degete în ultimii ani ai dictaturii. Apariţia unui Porsche pe străzi provoca o reacţie a şefului statului, de altfel unicul individ cu adevărat bogat (şi acesta însă, numai în fapt, nu şi în acte). Întreaga avuţie a ţării era considerată bun al întregului popor. Aşa s-a format întreaga mentalitate a îmbogăţirii, a celor care începeau să cîştige şi a celor care-i priveau cum se îmbogăţesc. Şi dacă la început cei mai mulţi au sperat că vor ajunge rapid la un nivel occidental de viaţă, cu timpul au descoperit că pentru asta nu-i îndeajuns să munceşti corect, dar fără nici o iniţiativă şi că, de multe ori, chiar adaptîndu-te şi integrîndu-te economiei de piaţă, devenind mic întreprinzător, ipotecînd şi investind în diverse afaceri nu ai şanse prea mari de reuşită. Astfel, mitul de la începutul anilor '90 despre oamenii care ajung bogaţi pornindde la investirea inteligentă a banilor

rezultaţi din vînzarea bicicletei s-a destrămat. S-a ajuns la ideea că doar furînd şi doar cotizînd la partidele aflate la putere sau făcînd parte din reţele clientelare poţi cîştiga aşa încît să devii cu adevărat bogat. Idee care a prins rădăcini tot mai adînci pe fondul în care o mare parte a populaţiei a început să aibă dificultăţi pînă şi la plata întreţinerii (problemă care aproape că nici nu se punea în regimul comunist). Idee menţinută şi chiar deseori probată de mulţimea scandalurilor apărute în presă, din care bogăţia apărea ca rezultat al furtului. Un context în c