Calatoresc mult in Europa, mai ales in partea ei vestica. Proximitatea tarii mele de resedinta cu Franta, Germania, Olanda imi permite sa le trec adesea frontierele fie doar si pentru o iesire de cateva ore, duminica. Sunt mai degraba o (naiv?) euro-optimista, care vede in primul rand avantajele si ineditul proiectului european. Chiar daca beneficiile-mi par, asadar, nu putine, obisnuiesc sa spun ca, daca Europa comuna nu ar fi insemnat decat libera circulatie a persoanelor, tot ar fi fost un castig extraordinar.
Dreptul la libera circulatie a fost recunoscut nationalilor statelor membre ale (pe atunci) Comunitatilor Europene inca din 1957, in Tratatul de la Roma. In acel moment, era vorba de un drept de natura strict economica (tratatul garanta libera circulatie a persoanelor active – salariati, lucratori independenti, prestatari de servicii – si a familiilor acestora). Evolutia ulterioara a acestui drept, culminand cu consacrarea lui printre drepturile asociate cetateniei europene, in Tratatul de la Maastricht, s-a inscris intr-o abordare politica vizand apropierea intre cetateni care se bucura de acelasi statut. Intre ‘sensibilizarea prin drepturi’ si ‘cucerirea’ cetatenilor cu fapte si exemple de viata concrete (Consiliul European de la Fontainbleu propunea, in 1984, o serie de masuri simbolice, precum crearea unui pasaport european sau suprimarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii, pentru a face efectiv dreptul de libera circulatie a persoanelor), evolutia acestui drept insoteste ‘europenizarea’ insasi a unor cetateni formati in creuzete nationale.
In 1985, cinci state membre ale Comunitatilor (Franta, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) decid sa creeze intre ele un spatiu fara frontiere – spatiul Schengen. Astazi, spatiul Schengen cuprinde 22 de state UE, carora li s-au alaturat si Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein. Nume
