PuTine cuvinte au făcut, în vremea comunismului, o carieră comparabilă, prin dimensiunea continutului negativ, cu aceea a adjectivului amator. Toate profesiunile artistice, de la cele spectaculare si pînă la acelea care presupuneau un consum în intimitate, au fost invadate grosolan de substanta acestui calificatic ce devenise un imperativ politic si un sinonim garantat al esecului. Actorul amator, poetul amator, pictorul amator, sculptorul amator, cîntăretul amator s.a.m.d. nu mai erau nicidecum acei oameni care iubeau, spre a fi consecventi cu etimologia, expresia artistică si care încercau, apropiindu-se de ea, să se înalte, ci niste categorii propagandistice, niste constructii doctrinare sever institutionalizate în marele Festival Cîntarea României, si acesta o adevărată proiectie simbolică a veseliei nationale. Amatorismul nu mai era plăcere pură, asa cum ar fi tentat inocentul să creadă, ci obligatie de serviciu, sarcină de partid si chiar predeterminare metafizică. Dacă într-un moment imemorial de narcisism, de ineficientă si de lene cineva a spus că românul s-a născut poet, propaganda nationalist-comunistă, atît de simtitoare la provocările abisale (vezi, pentru edificare, si delirurile tracomane), si-a pus în cap să o si dovedească. Si a optat pentru nuanta că românul s-a născut poet amator. În subsidiar, pentru că în principal s-a născut strungar, frezor, metalurgist, operator chimist etc. Iar cu cît erau mai viguroase componenta proletară si integrarea socială ale unui oarecare personaj, cu atît mai hotărît îi cresteau acestuia si sperantele unei ursite lirice. Si asta din pricina banală că tot ce tinea de domeniul artei nu era socotit o activitate propriu-zisă si cu atît mai putin o profesie, ci o chemare, o petrecere a timpului liber, asa cum ar fi jocul de table, canasta sau tintarul. Care va să zică, nu profesionistii scrisului, ai scenei s