Punând totul la grămadă, nimic din ce ar mai fi putut conta nu mai are aceeaşi greutate, actul alegerii e făcut sub impactul presiunii şi, în final, al derizoriului.

Săptămâna care tocmai se deschide - când se împlinesc 22 de ani de la schimbare - a început sub cele mai paradoxale auspicii, atât la nivel simbolic, cât şi la nivelul politicii reale.

Astfel, pe 22 decembrie 2011 guvernul a decis - aşa cum a anunţat premierul Emil Boc la sfârşitul şedinţei din 12 decembrie - să vină în faţa parlamentului asumându-şi răspunderea pentru Legea privind comasarea alegerilor (la pachet cu Legea privind promovarea judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Argumentele aduse de PDL în favoarea iniţiativei sunt de ordin tehnic: prin asumarea răspunderii se economiseşte timp, se evită tergiversarea de către opoziţie a proiectului de lege prin utilizarea procedurilor parlamentare despre care ştim, nu-i aşa, cât de greoaie pot deveni atunci când e nevoie. La urma urmelor, afirmă reprezentanţii PDL, utilitatea unor asemenea decizii va deveni evidentă nu numai pentru partidele din coaliţie, dar şi pentru cele din opoziţie, pentru că toate îşi vor putea astfel formula, din vreme, principiile de luptă electorală, îşi vor putea contura mai eficient candidaţii, alianţele locale, strategiile de campanie.

Prevederile proiectului de lege limitează - cum era şi firesc - posibilităţile de depunere transversală a candidaturilor. O persoană, spune textul proiectului adoptat de guvern, nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de parlamentar - fapt îmbucurător în sine, dar care nu reuşeşte să atenueze impresia de disconfort provocată de imaginea secţiei de votare mobilată cochet cu trei urne: una pentru Camera Deputaţilor şi Senat, una pentru preşedintele consiliului judeţean ş