Dacă miza spectacolului nu e de (re)găsit în ceea ce urmăreşte să obţină prin spectator, atunci poate că ar trebui să ne punem serioase întrebări privind rolul teatrului în lumea noastră.
Dintre spectacolele tinere prezentate într-un aşa-zis concurs, în cadrul Festivalului Contemporanis de anul acesta, s-a întâmplat să particip realmente la un performance adus de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca de Diana Nedescu, sub îndrumarea profesorilor Ionuţ Caras şi Mara Opriş: ”Numele meu nu este Pascal”. Concepută în maniera unui show nonconformist, cu implicarea publicului, desfăşurat într-un spaţiu pe măsură, Clubul Creatorilor, povestea ia ca punct de plecare romanul lui Pascal Bruckner, Luni de fiere, fără a avea, însă, nicio legătură cu acesta. Dar ideea de bază pe care o are în vedere romancierul francez poate fi regăsită şi la nivelul scenariului construit de tânăra studentă din Cluj: pericolul pe care disoluţia personalităţii unuia dintre parteneri îl poate reprezenta într-un cuplu dacă jocurile de putere şi nevoia de dominare intoxică relaţia, în acelaşi timp fascinaţia morbidă care intervine în cazul spectacolului de faţă atunci când între respectivii parteneri se schimbă manipulatorul mental.
Din păcate, publicul, cu toate că a fost format în cea mai mare parte din tineri care au legătură directă cu teatrul, a privit cu prea multă detaşare - poate chiar ironie – acest performance, nelăsându-se implicat în interactivitatea iniţiată de tânăra exploratoare în artele spectacolului. Întâmplarea face că am stat în primul rând (stânga, privit dinspre public, dreapta – dinspre scenă). Personal, am empatizat cu monologul din prima parte când, inversând rolurile din ”Luni de fiere”, într-un scaun cu rotile şi cu o mască chirurgicală pe faţă, Diana agonizează strident pe marginea întrebării ”Cine sunt eu?”. Observând cu siguranţă acest lucru, în