15 ianuarie 2008. Nokia anunţa într-un comunicat de presă că urma să închidă fabrica de telefoane mobile din Bochum, Germania. Pe 16 mai 2008, uzina şi-a închis porţile definitiv. Cinci luni de zile au fost marcate de proteste masive, de intervenţii şi presiuni din partea politicienilor şi de negocieri febrile cu reprezentanţii companiei finlandeze. Rezultatul a fost: 2300 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă.

„Finlandezilor li s-a întâmplat la fel ca nouă acum. Românilor li se va întâmpla la fel când va fi mai ieftin să producă în alte părţi”, avertizau muncitorii înfuriaţi în faţa porţilor închise la Bochum. Avertismentul s-a adeverit, dar ce poate învăţa România din experienţa germană post-Nokia?

Războiul subvenţiilor

În zilele ce au urmat anunţului oficial al Nokia, economiştii şi politicienii germani au găsit rapid instrumentul de presiune în negocierile dure ce aveau să urmeze. Nokia încasase de la statul german subvenţii de 60 de milioane Euro pentru a deschide fabrica de la Bochum şi pentru a crea locuri de muncă în bazinul Ruhr. Cu toate acestea, decizia de relocare a producţiei în România a rămas finală.

În consecinţă, statul german (reprezentat de autorităţile regionale şi federale) a cerut oficial companiei Nokia să restituie sumele încasate din subvenţii. În caz contrar, statul ar fi urmat să acţioneze producătorul în instanţă.

Pe termen mediu şi lung, planurile administraţiei germane sunt de a elimina subvenţiile directe din catalogul de stimulente la investiţii în termen de 10 ani. Subvenţiile nu pot asigura locuri de muncă pe termen lung. În schimb, un plan de reducere a impozitelor pentru investitori ar fi o măsură mult mai eficientă în acest context.

Controversată a fost şi ipoteza încasării de subvenţii de la statul român pentru fabrica de la Jucu. Autorităţile române au dezminţit informaţia conform căreia No