În 1977 ruşii stăteau la coadă la chibrituri. La noi era un pic mai bine, în magazine tot se mai găsea cîte ceva. Eram copil şi am călătorit prin cîteva oraşe de-ale lor, într-o excursie organizată de şcoală. Am mers zile întregi cu trenul printre nişte tufe plantate strategic de-o parte şi de alta a căii ferate, aşa încît să nu vezi nimic din ţara aceea mare. La graniţă aşteptasem pînă ne-au schimbat platformele de sub vagoane pe ecartamentul mai mare al Uniunii Sovietice, iar după ce am traversat şi Republica Sovietică Socialistă Moldova, cînd treceam peste Nistru, un băiat cam de vîrsta mea a strigat: "Am ieşit din Româniaaaa!". În secunda următoare taică-său i-a cîrpit o palmă peste gură, şi i-a zis apoi speriat că, "dacă ne aud ăştia, ne arestează pe amîndoi".

Singura bucurie în monotona călătorie cu trenul era masa de la vagonul restaurant de unde mai ţin minte şi acum ceaiul servit în pahare fixate în suporturi de alpaca şi porţiile de rasol de vită cu sos de roşii şi hrean. Ajunşi la Kiev, am aflat că şi la ei s-a simţit cutremurul care, în martie, făcuse multe victime la Bucureşti. Ghidul ucrainean ne-a povestit că în apartamentul de la etajul XI al blocului în care locuia, balansul a fost destul de mare. Am ţinut minte etajul pentru că la noi nu existau atunci blocuri cu peste 10 etaje. Tot atunci am descoperit că există o limbă ucraineană, diferită de rusă şi că ucrainenii nu-i prea iubesc pe ruşi. Cel puţin asta se deducea din comentariile naţionaliste ale ghidului nostru. Tot el încerca să ne sugereze că turlele aurite ale bisericilor din Kiev, ca nişte căpăţîni de ceapă, fuseseră pe vremuri din aur masiv, dar că în cel de-al doilea război mondial le furaseră nemţii. Era o gogoriţă pe care nici un copil, cum eram eu pe atunci, nu o putea crede. Ghidul vorbea într-o românească uimitor de corectă, nu însă la fel de fluentă ca aceea vorbită la Le