Acum un an am stat la coadă la viza pentru Marea Britanie. Acum s-a desfiinţat. Anul acesta am făcut acelaşi lucru pentru viza de intrare în SUA. Probabil că la anul se va desfiinţa.
Recunosc că nu a fost o experienţă atît de neplăcută pe cît mi-am imaginat că va fi. Problema nu e, neapărat, cum ne-au tratat cei de acolo, ci ce fel de aşteptări şi de frici am avut noi, cetăţeni ai unui mic stat balcanic, chiar membru în UE, în raport cu obţinerea vizei. În primul rînd, am fost stresaţi. Foarte stresaţi. Senzaţia pe care am avut-o a fost una de îndoială în privinţa statutului meu de cetăţean universal, global, şi a "respectabilităţii" mele în acest context. Aceasta se referă, în linii mari, la integrarea, la propriu, într-o lume cu reguli fixe. Altele decît cele cu care sîntem noi obişnuiţi în România.
Multe din aceste diferenţe mi-au fost semnalate de completarea formularelor pentru viză. Din start, atunci cînd completezi un formular, orice formular, chiar cel de trimitere a unor bani în provincie, te depersonalizezi: nu mai eşti un om, ci un nume sau un număr, unul oarecare dintr-o mulţime nesfîrşită. Dacă greşeşti o literă, trebuie să completezi din nou. Cu formularele nu e de joacă, nicidecum. Cu atît mai mult cu cele pentru viza de America. Cînd tu, cetăţean al unei ţări mai mici din lumea asta, al unei provincii (m-am ferit să folosesc termenul, dar nu îl consider jignitor, se ştie deja că noţiunile de centru şi margine sînt relative...) completezi formularul de intrare într-o ţară mare, a cărei cultură ai urmărit-o şi urmat-o de mic (vezi Mickey Mouse şi de Pe aripile vîntului, măcar...), ai în minte că trebuie să demonstrezi că eşti cineva. Că ai auzit de lumea asta mare şi, măcar pînă la un punct sau cu anumite excepţii, ai crezut în ea, ai fost fascinat de ea şi, vrînd-nevrînd, i-ai urmat, măcar parţial, morala...
Eh, formularele în ca
