Am plecat data trecută de la o surprinzătoare carte-document apărută de curînd, dar care nu a avut ecoul meritat: e vorba de însemnări de la Snagov, pusă sub semnul lui Imre Nagy, cea mai proeminentă dintre victimele Revoluţiei maghiare din 1956; semnificaţiile documentare trec însă dincolo de numele aflat în titlu; pentru cititorul român de astăzi, dilemele ideologice ale unui comunist sincer, naiv, victimă desemnată a sistemului (adică textele confesive aparţinînd eroului principal) nu mai prezintă mare interes. Infinit mai actuale mi se par, în context, notiţele oficiale emanînd de la comuniştii români aflaţi în vîrful piramidei la epoca aceea. Găsim aici de toate - informaţiile unor turnători şi ale unor "ascultători", specializaţi în violarea intimităţii victimelor aflate la dispoziţia lor, dar şi comentariile conducerii de partid din jurul lui Gheorghiu-Dej, mărturii ale unui cinism absolut.

Nu textele lui Imre Nagy rămîn pasionante în această carte ce-l are pe Nagy în titlu (previzibile şi repetitive, ele aparţin unui comunist incapabil să se vindece de comunism), ci textele produse de fauna sordidă care îl ţinea în puterea ei pe fostul prim-ministru. Unele informaţii, niciodată furnizate pînă acum în ţara noastră, le găsim consemnate pentru prima dată - de exemplu, Cronologia scrisă de Losonczy, cel mai apropiat colaborator al lui Nagy, mort înainte de a fi condamnat la moarte de tribunalul secret maghiar, o cronologie aflată la paginile 340-346, relatare autentică şi fierbinte a izbucnirii revoluţiei; însă istoria, mizerabilă, a acţiunii comuniştilor români din acea perioadă deţine fără îndoială capul de afiş. Documentele Comitetului Central de la Bucureşti, emise în chiar zilele Revoluţiei de la Budapesta, schiţează prin revers o imagine a societăţii noastre ce se lipseşte de orice comentariu: panica viscerală căreia îi căzuseră victimă toţi i