Am fost recent la o conferinţă spirituală, de unde un om putea să plece fericit sau măcar mulţumit şi liniştit. La ieşire am întârziat prin mulţimea care-şi depăna... gândurile, percepţiile, impresiile. O femeie avea însă chipul întristat, părea să poarte în ea o tristeţe adâncă. La un moment dat a început să vorbească. Se însufleţea tot mai mult, se lumina la chip şi, în cele din urmă, a devenit de-a dreptul fericită. Eu nu spuneam nimic, ci doar îi îngăduiam să vorbească. Ochii care mă priveau acum nu mai erau trişti, ci animaţi de-o strălucire fantastică, în care se citea fericirea. Ce-o însufleţise atât de frumos şi de puternic pe femeia aceea? Propriile-i poveşti nefericite. Vorbea despre infarctul tatălui ei, despre presimţirea pe care o avusese, despre drama unui copil şi despre o mie şi una de nenorociri. Am înţeles imediat că femeia se hrănea cu energia suferinţei şi că, în mod ciudat, era suficient să-şi amintească de ele pentru a-şi stimula vitalitatea. Ceea ce se întâmplase frumos mai înainte nu-i trezise fericirea. Iar ea nu era conştientă deloc de asta.
Mulţi dintre noi ne hrănim inconştient cu energia suferinţei. Mulţi dintre noi am suferit, am tot repetat tiparul suferinţei şi... am rămas prinşi în el, ca într-o menghină. Fără suferinţă, fără ca măcar să vorbim despre ea şi despre rolul nostru benefic, chiar dacă mărunt, în situaţiile dramatice ale vieţii, ne cuprinde tristeţea, apatia, depresia şi neliniştea.
Atunci, fie şi dacă vorbim despre evenimentele de viaţă în care a fost suferinţă la greu, începem să strălucim, să ne simţim vii şi să ne simţim bine în pielea noastră. Un tipar mental de suferinţă sau un tipar mental de tipul "suferinţa mă întăreşte, îmi dă viaţă, simt că mă mişc, trăiesc, exist" sau de tipul "iubirea este suferinţă" ne poate strâmba percepţiile şi reacţiile la evenimentele vieţii până a
