Forfotă mare în lumea satului, zilele acestea. Nu din pricina pregătirii pentru seceriş. Cine mai are timp să bage orzul şi grâul în seamă? Doar cerul, care le mângâie cu un pic de soare obrajii, pentru a le tăbăci mai apoi spinarea cu o repriză prelungită de ploaie. Şi oamenii? O imensă horă electorală a cuprins întreaga suflare a satelor. Cum să spui că nu vrei să joci? Te pomeneşti prins fără voia ta în horă. Eşti gata ameţit când îţi dai seama ce se întâmplă. Responsabilii cu învîrtelile fac semn lăutarilor să nu slăbească ritmul. Strigăturile sunt şi ele prezente. Şi scris, şi oral. Există, ăsta e adevărul, inşi cărora le-ar ocupa câteva zile cititul unui afiş. Pentru ei s-au inventat megafoanele, adică pâlniile alea prin care povestesc unii din maşini cam ce scrie pe afişe. Diferă numai culorile, în forma tipărită, în rest, e aproape la fel. Toţi, dar absolut toţi i-au făcut, chiar dacă la scară locală, câte un mare bine României. Cei care n-au apucat urmează să-i facă. Cum să nu se cocoşeze biata Românie cu atât de mult bine în spinare? Râsul ştirb al uliţelor încearcă să se ia la întrecere cu vocile ce ţâşnesc din megafoane. Ochii orbi ai caselor rămase goale de viaţă, adică de oameni, se uită neîncrezători la împopoţonarea electorală a începutului de vară. Croncănitul verde al ciorii oranj de pe garduri nu poate minţii verdele neaoş al şesurilor şi pădurilor. Curcubeul îşi priveşte trist terfelirea dinapoia ploii ce stă să vină. Este marele noroc al fiecărei campanii electorale, stă întotdeauna în aşteptare o ploaie pregătită să ne spele de minciună. Va ieşi la iveală, mai repede decât s-ar putea crede, cocleala alămurilor amestecată cu rugina din vorbele celor care se opintesc să sufle în ele. Ochii câtorva case vor plânge. Se va găsi, se va mai găsi, poate, o femeie bătrână care să le şteargă lacrimile c-o batistă. După care se va pogorî uitarea, luân