Nu mai vorbesc. Privesc torentii ploii cum se revarsa generos pe vale. Acoperisul produce o muzica unica. O muzica produsa de cel care te ocroteste si de cel care sustine viata. Acoperisul si apa. Sub poalele padurii Poiana Neagra era un fel de caldare uriasa unde vegetatia era cu adevarat luxurianta. Verdele acolo era mai verde, tufele de tot felul erau mai tufe, adica mai dese si mai viguroase, pomii fructiferi n-aveau nevoie de stropiri, iar murele erau enorme, cit buricul degetului mare al unui salahor. De unde a-i fi coborit in enorma caldare, trebuia sa suporti zgirieturi de tot felul si, in plus, pantalonii se umpleau de fel de fel de spiculete, scaieti minusculi si alte componente ale unor ierburi pe care nu le cunosc. Chiar cararile batatorite intr-un fel erau acoperite de vegetatie aeriana infratita, ca sa ascunda cararea. Oriunde sapai 2-3 metri adincime dadeai de apa limpede, pura chiar si mai buna decit berea pe care o tot lauda niste betivani la televizor. Pe alocuri, in cazanul acela era cite un copac enorm, cu o coroana deasa si umbroasa. Majoritatea erau stejari, dar nici nucii, teii si otetarii nu se dadeau batuti. Pe partea estica, la citiva metri de padure, daca priveai atent, era un adapost improvizat, bine camuflat si greu accesibil din fundul cazanului. Acolo, uneori, spre chindie, se ridica un fuior de fum, care era rapid anihilat de curentii ce se zbenguiau pe deasupra padurii. In fata semibordeiului ascuns era o banca rustica, cu spatar si acoperita cu o piele de berbec caracul. Cind fumul semnala viata prin acel paradis, in general pustiu, se putea vedea si o pereche de paminteni trecuti de prima tinerete. Se remarca un fel de ritual, un fel de intrecere in serviabilitate, in politete si in gesturi delicate. Barbatul, carunt bine, dar cu pielea inca tinara pe fata, tinea un castronel pe care il oferea cu mare afectiune femeii. Aceasta, cu d