Rusia e, indiscutabil, ţara din samovar, Bulgaria, din conservă, Franţa, din muzeu, Anglia, din turn, Turcia, din moschee, Italia, din capelă, Elveţia, din bancă, Olanda, din lalea, Egiptul, din piramidă, SUA, din "zgârie-nori", China, din Marele Zid, Norvegia, din fiord, şi exemplele nu se opresc aici.
La fel de precis, România e ţara din cârciumă (Sau ţara cu epoleţi?). Păi, ce eveniment e sărbătorit de român în afara crâşmei? Naşterea progeniturii acolo se cinsteşte, ca şi botezul, ca şi aniversarea, ca şi majoratul, ca şi onomastica. Nici nunta nu-şi află altundeva desfăşurarea, iar, mai nou, pomenirea răposaţilor se face între chelneri şi frapiere. Ce mai tura-vura, cârciuma e instituţia fundamentală a României, temelia!
Despre ea a scris cu sarcasm şi ironie Caragiale şi nu ştiu vreun scriitor s-o fi ocolit în paginile sale. Capşa era cândva buricul lumii dâmboviţene, unde se punea totul la cale. Nimic important din soarta românilor nu se petrecea în altă parte decât în celebrul restaurant. Politicieni şi oameni de presă, negustori şi industriaşi, artişti şi poeţi ori dame de larg consum se îngrămădeau pentru a rezolva ceva în locanta din centrul Bucureştilor nărăviţi la lene şi coterii. "Capşe" mai mici se iţiseră pretutindeni, în fiecare orăşel de pe întinsura patriei sfârâinde pe grătarul sporovăielii cu merchez.
Comuniştii au destabilizat o vreme cultul cârciumii, dar nu mult. Un timp numai, până ce-au simţit gustul burghez al şpriţului bine sifonat şi-al mizilicului stropit cu ţuică. Dar înflorirea "cârciumismului" s-a produs cu adevărat în ultimii 20 de ani, în plin avânt al democraţiei de pahar. Partidele s-au înfiinţat pe tejghea, coaliţiile guvernamentale s-au tocmit pe gheridon, în clinchetul pocalelor parfumate cu buchete de beciuri domneşti.
În "scundele taverne mohorâte" şi pe "bănci de lemn" s-au ara
