Un ziarist olandez m-a întrebat săptămîna trecută dacă aş recomanda să înceteze monitorizarea României. Defectul ziariştilor este că vor mereu răspunsuri într-o frază. Defectul meu în acest caz era că nu mă puteam hotărî. Cît mi-am scris dizertaţia despre influenţa UE asupra politicilor anti-corupţie din România mi-a fost frică să ajung la concluzii. Cînd a fost musai să le scriu, am făcut ca personajul din Balanţa: n-am zis nici da, nici nu, am fost ambiguu.

Deci, ar fi cazul ca UE să înceteze monitorizarea României în domeniul corupţiei? Aşa-numitul "mecanism de cooperare şi monitorizare" a fost o invenţie disperată a Comisiei Europene, creată special pentru România şi Bulgaria. Cele două ţări urmau să intre în UE, dar aveau restanţe. Aşa că s-a luat decizia de primire cu condiţia să accepte o monitorizare post-aderare şi posibilitatea aplicării unor clauze de salvgardare (pe justiţie, statele membre UE nu ar putea fi obligate să recunoască hotărîrile instanţelor româneşti). Bineînţeles, şi noi, şi bulgarii am răsuflat uşuraţi că intram chiar şi aşa. Doar că odată cu intrarea celor două ţări, în aceste condiţii, s-a creat în mod practic o categorie de membre UE cu statut special. Răuvoitorii şi Traian Băsescu le-ar zice "membru de mîna a doua". Nu contează etichetele şi nu are rost să lucrăm în registru simbolic. Dacă nu ne convenea, nu trebuia să intrăm. Faptul că Bogdan Olteanu şi Nicolae Văcăroiu trimit scrisori la Parlamentul European unde se plîng de monitorizarea Comisiei arată doar cît de ipocriţi sînt: exact aşa ni s-a spus că va fi.

A avut succes mecanismul de monitorizare? Răspunsul aproape unanim al experţilor şi birocraţilor pe care i-am intervievat este negativ: mecanismul a eşuat. România nu doar că nu a mai făcut progrese după 2007, dar a regresat în mod evident. Nici unul dintre mecanismele anti-corupţie dezvoltate cu asistenţă UE î