Enes Sipovic e bosniac. A venit a Oţelul în 2009, de la Zeljeznicar Sarajevo, cea mai iubită echipă a ţării lui, aşa cum îi place să spună.
”Am trecut pe la toate grupele de juniori, am ajuns căpitan la o grupă mai mare de vîrstă. Eram selecţionat şi la naţionala U19. După un meci, m-au contactat oamenii de la Oţelul şi am venit aici”, rememorează fundaşul gălăţean pentru GSP.ro.
Primul meci, cu limba română
Ştia de Hagi şi Popescu, dar cel mai bine îi rămăsese întipărit în minte Dorinel Munteanu. ”În 2002 a marcat un super gol împotriva Bosniei, la noi acasă. Nu aveam cum să uit”.
Acomodarea cu România nu a fost deloc uşoară. ”Îmi amintesc primele trei luni. Nu ştiam limba, nu aveam cum să arăt ce pot. M-a întrebat antrenorul la o şedintă «Enes, poţi să joci mîine?». I-am răspuns «Poţi, poţi». Mi-a rămas în minte faza asta, aşa m-am apucat de gramatică. Acum ştiu: pot, poţi, poate! Şi dacă îţi spun că nu am scris pe foaie nici un cuvînt ca să-l învăt... sînt talentat, ce să mai!”, se amuză jucătorul.
Fotbal, după război
Sipovic s-a apucat de fotbal înainte să înceapă şcoala, la doi ani după ce se terminase războiul din Bosnia. ”Tata m-a dus să mă înscrie, eram prin martie 1997. Eu aveam 2 ani cînd a început războiul. Am şi acum în minte imagini pe care încerc să le şterg. Nu-mi place cînd se vorbeşte de acest lucru şi nu doresc nimănui să trăiască aşa ceva”. La 17 ani a debutat la echipa mare, la 18 ani a venit în România: ”Nici nu visam să plec din ţara mea”.
Enes e musulman, dar s-a acomodat cu tradiţiile româneşti. ”Nu am Paşte, Crăciun, dar sărbătoresc cu băieţii, pentru că şi ei au respectat obiceiurile mele. Ramadanul nostru s-a terminat pe 7 august, dar n-am putut să ţin post, mi-e imposibil. Cînd am antrenamente e foarte periculos să nu beau şi să nu mănânc. În zilele libere însă am încerc