Apare o diferenţă semnificativă între spiritul epocii în care a debutat editorial George Almosnino, cu Laguna (1971), şi cel al poeziei înseşi cu care autorul a ales să debuteze. Născut în 1936, Almosnino era din aceleaşi promoţii cu „şaizeciştii“, însă cum în istoria literară contează anul primei manifestări editoriale şi afilierea explicită ori implicită la o generaţie, poetul este nu un „şaizecist“ întîrziat, ci o individualitate distinctă, la antipodul vizionarismului expansiv ce pusese capăt realismului socialist. În remarcabilul său text reţinut ca postfaţă a antologieiFotoliul verde, Gheorghe Grigurcu pune în contrast „gesticulaţia largă“ şi „tonurile declamării“ ale debutanţilor din urmă cu un deceniu – şi miniatura de atelier, „micul concret“ al unui „mare discret“.

Ceea ce aş adăuga la această exactă încadrare critică este punctarea modalităţii prin care se face ruptura. La „şaizeciştii“ de tipul Nichita Stănescu, asistăm la un fel de mobilizare metafizică şi de triumfalism cosmic ce le va fi plăcut activiştilor de partid mai luminaţi. În schimb, la George Almosnino, e vorba de un evazionism perfect, printr-o ignorare deliberată şi consecventă a Istoriei cu majusculă apăsătoare. Pentru versurile publicate de Almosnino din 1971 pînă în 1989, stalinismul, dejismul şi ceauşismul nu există; ca şi cum poezia şi realitatea înconjurătoare ar face parte din două sisteme complet diferite, fără vreo legătură unul cu altul.

Va trebui să vină momentul Decembrie 1989 pentru ca versurile cuprinse în antologie să se deschidă spre realitatea propriu-zisă, recognoscibilă ca atare, parcă deodată descoperită; şi să apară, de pildă, într-o strofă campionul dopingului Ben Johnson. În toată epoca de cenzură, fie ea oficială ori „desfiinţată“ spre a fi aplicată în redacţii şi edituri, poezia lui George Almosnino se reţine de la a opera cu imagini şi m