Interesul pentru utopie și contrautopie – sau utopia neagră, cum i-au mai spus unii – în cultura română recentă se leagă, desigur, de antecedentele mai vechi, dar mai ales de experiența traiului sub dictatură din deceniul al nouălea al secolului trecut. Stînjeneala de a constata că realitatea nemijlocit trăită, imediată se conformează unui model prefigurat deja de faimosul autor – interzis formal în România – George Orwell, atît în fabula Ferma animalelor, cît și în romanul 1984, a impulsionat curiozitatea către versantul antiutopic. Ea s-a manifestat, o vreme, în mișcarea marginală a cenaclurilor de literatură SF („fandomul“), dar a putut îmbrăca și forme de manifestare tolerate de regim, precum volumele lui Horia Aramă, Colecționarul de insule sau studiile lui Sorin Antohi publicate pe tema utopismului în cone­xiune (și) cu istoria românească într-un anuar științific din provincie, mai puțin circulant și vizibil. Abia cercetările mai sistematice de după căderea regimului personal ceaușist au precizat mai în amănunt și în abordări mai sistematice această direcție de atac în cercetarea culturii moderne și contemporane, mai cu seamă prin condeiele unor istorici și critici literari specializați în cunoașterea literaturii SF, precum Cornel Robu și Mircea Opriță. Corin Braga s-a alăturat tendinței de explorare a universurilor contrautopice odată cu extinderea cercetărilor sale comparatiste la dimensiuni europene, prin elaborarea unei teze doctorale în spațiul hexagonal și prin inaugurarea colaborării sale cu editurii franceze (Harmattan, Garnier). După cele două părți ale unei cercetări ample referitoare la localizarea paradisului terestru în diferite arealuri culturale, într-un nou volum el s-a ocupat de trecerea de la paradisul pierdut la antiutopie, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Fenomenul, de o amploare subdimensionată și subestimată anterior, se dezvă