Semăna perfect cu acel Steiner al lui Fellini din "La dolce vita" - profesorul care-l fascina pe Marcello, intelectualul care-i propunea, pentru a se linişti, Bach, o familie armonioasă, o viaţă ordonată, ca într-o bună dimineaţă să-şi tragă un glonţ în cap. Sobru şi taciturn, îmi spusese că "La Dolce Vita" îl încîntase şi-mi dăduse ceea ce Mugur numea un minut de fericire; nici vorbă să-i propun asemănarea lui cu Alain Cuny în Steiner - ar fi fost o indiscreţie, o intimitate, nu le permitea. Pe faţa lui se citeau anii lungi trăiţi fără iluzii - o lectură rară în Bucureşti; părea marcat de o singură spaimă - aceea de a nu fi, vreodată, caraghios; avea seriozitatea elocventă, intimidantă, nici o clipă solemnă. La o descindere în casa lui, prin anii '50, conform unui detaliu şoptit de o mătuşă a mea, "i s-a vorbit cu dumneavoastră şi după o oră au plecat fără să-i facă nimic". Era numit de colegii săi din avocatură "un Vianu", apelativ ce dăduse imaginaţiei mele un nou imbold în a-i contempla mersul, costumele negre, cămăşile albe impecabile, manichiura - într-o vreme cînd toate acestea erau "probleme" - tăietura frazei şi a bărbiei, gravitatea foarte plăcută a vocii. Ludic nemîntuit, mă întrebam de ce nu mă enervează această seriozitate de academician, de enciclopedist - biblioteca lui fiind nu numai "grozavă" (cum se minuna mama mea), dar, mai presus de toate, inaccesibilă; nu împrumuta nimănui nimic şi nimeni nu îndrăznea să-i ceară o carte; avea mai ales un raft Anatole France la care - într-o perioadă cînd acesta mi se părea "cel mai mare"... - tînjeam, ştiind, tot de la mama, că "Gil nu dă şi să nu cumva să-i ceri"; încercam să-l provoc prin entuziasmul meu faţă de "Revolta îngerilor", se menţinea concis şi moderat. Totuşi, dînsul a fost acela care, pentru prima oară, m-a informat - avea acest tic verbal: "informa", nu discuta - despre caracterizarea supra