Revista americana Time a publicat, in contextul evenimentelor din Africa de Nord, un top 10 al dictatorilor care, in viitorul apropiat, ar putea pierde puterea. Pe lista neagra au fost inclusi Aleksandr Lukasenko si Emomali Rahmon. Lasand la o parte prognoza privind iminenta acestui pericol, Nezavisimaia gazeta a identificat factorii capabili sa-i alinieze pe liderii din Belarus si Tadjikistan printre conducatorii ale caror pozitii se clatina considerabil. Este vorba despre prezenta mult prea indelungata in fruntea tarii, controlul total asupra parlamentului si mass-media, ignorarea opozitiei.
La o privire mai atenta a spatiului postsovietic, se poate constata ca aceste neajunsuri se regasesc, practic, in toate statele CSI, cu exceptia Moldovei si Kargazstanului (unde dupa miscarile revolutionare, a fost demarat un proces de formare a noilor institutii ale puterii si, de aceea, orice concluzie este prematura), precum si a Ucrainei, al carei presedinte, Viktor Ianukovici, a fost nu o data acuzat de opozitie de dorinta de impune alte norme.
Islam Karimov si Nursultan Nazarbaev au preluat conducerea Uzbekistanului si, respectiv, Kazahstanului, cu patru ani mai devreme decat Lukasenko si Rahmon. Dar, daca in Belarus opozitia si-a facut simtita prezenta prin participarea, fie ea si fara de succes, in alegeri, iar in parlamentul tadjik exista chiar un opozant, in Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenia nu exista opozanti. Ca ei sunt in Georgia, Armenia si, intr-o mai mica masura, in Azerbaidjan, insa acest lucru nu schimba cu mult lucrurile, parlamentul azer fiind sub controlul absolut al sefului tarii.
In Georgia, unde opozitia parlamentara are mai degraba un caracter virtual decat real, situatia este similara. In ceea ce priveste Armenia, gruparea de opozitie nu este in masura sa influenteze luarea deciziilor in structurile legislative ale sta
