- Îţi aduci aminte - mă întreabă nevastă-mea - de acele pahare de cristal, vechi, pe care soacră'mea, Dumnezeu s-o ierte, le avea nu mai ştiu de la cine, de la bunica sau străbunica? «Ai grijă - îmi spunea de fiecare dată cînd umblam cu ele - eu le-am păstrat intacte aşa cum le-am primit şi cînd o să mor eu o să fie ale voastre». Îmi tremurau mîinile de fiecare dată cînd le spălam... - Erau grele! - îmi trece mie prin minte, gîndindu-mă că, de fapt, nici nu erau pahare, ci toată fragilitatea apăsătoare a trecutului. Ne aducem aminte de toate acestea acum, cînd "persoane necunoscute", cum se spune la poliţie, au luat tot acest patrimoniu de familie, schimbîndu-i destinaţia. Privesc încăpările golite şi mă întreb ce am pierdut? Valori? Dacă mă uit la cifrele astronomice pe care a trebuit să le aştern în "declaraţie", s-ar zice că da. Nu simt însă nici cea mai mică emoţie în faţa şirului de zerouri. De fapt, au omorît spiritul casei... - mai îngînă nevastă-mea. Mă uit la biroul Bunicului. Camera în care se află acum - biroul tatălui meu şi cîndva al meu şi al copiilor mei - a fost construită pe dimensiunile mobilei, astfel ca nimic să nu se schimbe atunci cînd ne-am mutat aici, în noua casă. Doar gramofonul la care ascultam "Sonata lunii" cînd aveam cîţiva ani a dispărut. Acum am impresia că întreaga încăpere se desprinde de casă şi pluteşte în derivă pe apele Stixului. Mă uit în urma ei şi mă gîndesc că, de fapt, ne-au furat umbra. Umbra privirilor care s-au odihnit de atîtea ori în obiecte familiare ca într-o dragoste de duminică. Umbra care a închis o parte din noi în aceste obiecte dezmierdate. Care ne-a legat de ele. Please release me, let me go... Cîntecul lui Priesley vine de undeva şi mi se aşează, impertinent, în urechi. Este doar un preludiu, căci imediat după aceea o întrebare îmi trece prin cap la fel de necontrolat: mi-am pierdut umbra sau tocmai mi-