De ce să-şi savureze românul sarmaua în linişte, de ce să aibă el parte măcar de două-trei zile de bucurie, de ce să treacă dintr-un an în altul făr-a fi poluat de potlogăriile politicienilor, de elucubraţiile editorialiştilor şi de diversiunile securiştilor? De ce să se bucure el în voie de acest (fals!) sfârşit de secol şi de mileniu? De ce să încheie anul altfel decât a fost acesta de la un capăt la altul - adică mizerabil, dubios, murdar, dominat de mârşave aranjamente, de sordide pertractări şi deşuchiate ridicări ale poalelor peste cap? Aşa, să ne vadă Europa cum suntem în realitate, că tot am reuşit s-o ducem de nas! Acum tot nu mai contează că frumosul palat al naţiunii propus pentru export e un jalnic, detestabil coteţ!

Pe ultima sută de metri, ca şi cum mizeria guvernanţilor n-ar fi plutit ca osânza pe burta mitocanilor, două noi sfidări ale bunului simţ se adaugă infinitului lanţ al ruşinii publice care a dominat anul 1999. Mai întâi, primirea lui Teoctist Arăpaşu ca membru de onoare al Academiei Române, iar mai apoi respingerea de către comisia mixtă "de specialitate" a Parlamentului a candidaturii lui Horia-Roman Patapievici pentru un loc în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii. Să le analizăm pe rând.

Va să zică, Teoctist academist! Şi încă "de onoare"! După zece ani în care am învăţat să nu mă surprindă nimic, mărturisesc spăşit că iniţiativa "nemuritorilor" m-a uluit! Nu mi-aş fi imaginat că instituţia care pe vremea comunismului s-a umplut de atâta ruşine va avea curajul (da, pentru că la mijloc e un curaj al sfidării!) s-o ia de la început cu mişmaşurile, minciuna şi nesimţirea. Nu mi-ar fi trecut prin minte că preşedintele Academiei e atât de orbit de patimi încât să nu-i pese nici de onoarea numelui său şi nici de regulamentele instituţiei pe care o conduce! N-a trecut c