Am recitit Jurnal esențial, selecția ex­tra­ordinară făcută în 2010 de Cristina Cioabă din cele șase volume diaristice ale Monicăi Lovinescu, dar și ultimele mărturii venite direct, prin interviuri, sau indirect, prin cărțile Doinei Jela și prin scrisorile Eca­terinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa. De data asta, desenul de destin mi-a apă­rut mai clar imprimat în fi­ligran, dublând factologia tip jurnal de bord cu un ne­aș­teptat mesaj cifrat. Sub „zi­dul de cuvinte“ cu care, cum spune Ioana Pârvulescu în prefața volumului, a ocrotit și chiar a sal­vat vieți ale celor care protestau (și dintre care „prea puțini mai par să-și amin­teas­că de asta“), Monica Lovinescu a lăsat scris că lupta înseamnă nu doar curaj, solidaritate și victorie, ci și - dacă nu mai ales - singurătate și renunțare. Și că îna­intea ultimei bătălii, întotdeauna pierdute, este o noapte albă, în care trebuie să în­frunți singurul adversar de temut: pe tine însuți.

Privit astfel, Jurnal esențial este un splendid manual de în­frân­gere, un document stoic, dra­ma­tic încordat spre împlinirea as­pirației marc-aureliene: „Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele“. La sfârșitul vieții, Monica Lovinescu a admis că ceea ce urma să fie temporar a fost, pâ­nă la urmă, de nedepășit. Nici exilul, nici ca­uza lui profundă, comunismul, mult mai adânc înrădăcinat decât ar fi sperat, n-au cunoscut cu adevărat sfârșitul cât a trăit. A atins, cum s-ar spune, prin forța lucrurilor, ceva din înțelepciunea lui Marc Au­reliu, doar că sensul vieții i s-a răs­tur­nat. Evitând la limită existența ca supra­viețuire, a ales exilul, care s-a dovedit a fi până la urmă supraviețuirea ca existență. Un preț plătit în mod conștient. A lui e um­bra de neîmplinire care plutește peste u