La turismul cultural am ajuns tîrziu. După ce am trecut de 50 de ani. Pînă atunci, tot ce era timp liber se asocia, compensator, pentru noi – oamenii care-şi cîştigau cultural existenţa – exclusiv cu natura, cu fervorile senzoriale şi setea de urcuş în aerul tare al înălţimilor. Lipsit de organ pentru mare şi film, fanatic al muntelui şi teatrului, detestînd dezrădăcinarea şi venerînd rînduiala rurală, am ajuns cu greu să prefer cutreierul sclifosit prin cele străinătăţuri unei suave aţipeli de amiază în fînul de pe Măgura Vîlcii, unei serafice partide de pescuit, vreunei năpraznice coborîri prin Valea Cerbului, unei căţărări făgărăşene, ori unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintîi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară.

Dar uite că totul se răzbună şi, de la un timp, observ că ne încumetăm tot mai abitir, înhămaţi la ghidul turistic, să hălăduim prin muzee europene, prin catedrale, provincii şi cartiere pitoreşti, de-a lungul Senei şi Vltavei, pe Teju, Main şi Arno (Tania şi pe Tamisa), colecţionînd cu excitaţie juvenilă informaţii năstruşnice, imagini hipnotice, senzaţii nebănuite, alături de cogitaţiuni savante, fie şi la botul calului. Şi – Doamne! – ce bine mi-a prins pe patul de spital derularea obsesivă, anesteziantă şi vindecătoare cît cuprinde, a stop-cadrelor herborizate cu grijă benedictină la cutiuţa cu nostalgii!

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic

Muzeul jucăriilor din Praga şi al trăsurilor din Lisabona. Fadoul din cîrciumele Alfamei. Liniştea disciplinată din banlieue-rile Genevei. Forfota pestriţă de pe Podul Rialto. Nostalgia turnului Belem, stîncile aspre de la Cabo da Roca, divina absenţă a tavanului de la Batalha şi dulceaţa goticului manuelin. Strahov-ul, Mala Strana, Place des Vosges, scîrţîitul melancolic al t