S-o spun din capul locului! De mult un spectacol nu mi-a lăsat o impresie atât de puternică şi de îndelungată.S-ar zice că „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, de la Teatrul Luceafărul din Iaşi, în regia lui Radu Alexandru Nica, se cotloneşte pe nesimţite în fibrele sensibilităţii, pentru ca de acolo să încălzească întreaga fiinţă.

Totul e bun în acest spectacol: povestea lui Wilde, frumoasă, delicată, umană până la ultimul cuvânt; interpretarea cuceritoare; decorul spectaculos; mişcarea ce nu lasă istoria să treneze şi nici lacrimile să curgă; muzica lui Vlaicu Golcea care proiectează publicul direct în vis, surprinzându-l din când în când cu ritmuri disco şi hip-hop sau cu accente deconcertante (ca sunetul din scena picăturilor de ploaie, de fapt, lacrimile Prinţului fericit care curg pe Rândunel).

Scenă din „Prinţul fericit“, de Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica

Frumuseţea decorului Art Nouveau, imaginat de Ioana Popescu, cu păsări şi motive florale, ia ochii, adecvându-se ca la carte la exuberanţa din spectacol. Căci două sunt dominantele de succes ale montării lui Radu Alexandru Nica. Paradoxal, gravitatea poveştii se armonizează uns cu exuberanţa prezentă chiar de la început, când trupa inundă scena cu mănunchiurile de flori aruncate în sus sau smotoceşte frunzele căzute. Culorile vii ale decorului amintesc de o vegetaţie luxuriantă, mai ales că scenele se derulează în exterior, în jurul statuii. Iar formele ondulate, pline de gust, Secession, încadrează totul cu stil şi căldură. Nici coafurile moderne, nici costumele, cu micile lor detalii aplicate, nu se lasă mai prejos. Stilatul şi dandy-ul Wilde s-ar fi bucurat să vadă podoabele subtile ale decorului şi costumelor. Tot imaginarul vizual al Ioanei Popescu este frumos şi de un gust desăvârşit. Deci... cu atât mai educativ.

Ca toate poveştile lui Oscar Wilde, şi aceasta