Uneori, când se acumulează prea multe în gândul şi în inima mea, îmi dau seama că m-am săturat să trăiesc pe vârfuri, ca să nu-i nemulţumesc pe cei din jur. Ca nu cumva cineva să se simtă bruscat de cuvintele mele directe, ca nu cumva cineva să interpreteze cele spuse sau făcute de mine altfel decât mă aşteptam eu să o facă. Viaţa trăită aşa, pe furiş şi întotdeauna cu o pauză prea mare între cuvinte, pentru calcularea consecinţelor, e prea săracă pentru cei mai mulţi. Nu e corect, nici pentru noi, nici pentru ceilalţi, să spunem doar jumătate de adevăruri, să ne oprim brusc la jumătatea unei fraze, în aşteptarea aproape disperată de a înţelege din reacţia celui din faţa noastră dacă e sau nu de acord cu noi, dacă e sau nu dezamăgit de felul în care gândim şi ne exprimăm convingerile.

Scriam săptămâna trecută, în "Flacăra lui Adrian Păunescu", că sunt pentru sinceritate, aducând argumente favorabile acestui nou mod de a privi viaţa, de a gândi prezentul şi de a planifica viitorul. Şi totuşi când mă străduiam să conving că e bine să spunem ce avem de spus la timp, fără să ezităm, fără să ne gândim de prea multe ori la ce s-ar putea întâmpla, dacă nu iese bine ceva, nu eram nici eu pe deplin convinsă că aşa trebuie înfruntate toate. Acum însă mi-e mai clar ca oricând că parcă pierdem mult, prea mult timp cu discuţiile de aparenţă, cu frazele gândite dinainte, cu permanenta fugă de responsabilitate, cu teama de a ne asuma propriile cuvinte. Sunt clipe în viaţă când vezi că, oricum ai pune problema, oricât de mult te-ai strădui să-i înţelegi pe cei care nu au mereu timp să te asculte, oricât ai încerca să găseşti un front comun pentru toate neliniştile acumulate în anturajul complicat, devenit, între timp, indispensabil, ceva nu funcţionează. Undeva, iarăşi se pierde semnalul, se pierde comunicarea, se distorsionează vocalele, se înghit silabe şi se duce tot