Recunosc că am trăit un sentiment de déjà-vu îngăduitor în studierea cazului profesorului Fancis Bowen când domnul Tismăneanu, în loc să-mi adreseze probele şi argumentele mele în legatură cu realitatea sfidării romaneşti şi impactul concret al „cursului special” reflectat în documentele pentru uz intern din URSS, Republica Democrată Germană, Republica Populară Ungară, Republica Populară Bulgară, Republica Socialist Cehoslovacă şi
Republica Populară Polonă, susţine tot mai puternic că liderii şi conducerea comunistă românească „nu au încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro).
Şi când, în pofida faptului că documentele din Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic descriu în mod repetat „cursul special” al României ca „dăunând serios” politicii Kremlinului în interiorul Pactului de la Varşovia, al comunităţii socialiste, şi pe plan global, nişte analişti insistă chiar mai categoric că, în timp ce Moscova ar fi considerat România drept „un ţânţar uneori enervant", acea politică de independenţă nu a fost vreodată văzută de Kremlin ca „un risc geopolitic major sau un model alternativ de socialism" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro). Îmi voi permite să abordez aceste aspecte într-o ordine inversă.
Moscova şi-a exprimat, de fapt, în repetate rânduri îngrijorarea că România, împreună cu China, vor stabili un model socialist alternativ care va concura cu URSS, cel puţin începând cu anul 1965 şi de-a lungul anilor ‘70, şi documentele sovietice traduse care abordează această obsesie pot fi găsite pe site-ul programului de istorie internaţională a Războiului Rece (CWIHP) al centrului Woodrow Wilson, în documentul de lucru cu numărul 65 (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.org). În mai 1968 ministrul sovietic al Apărării Marshal Grechko a declarat fără echivoc că alianţa sovietică